Azi: Ramasesem cu povestea intre Trieste si Vicenza.
Sambata am ajuns la prietenii nostri din Thiene, o mica localitate in apropiere de Vicenza, unde am stat pana luni dimineata. Impreuna am mers pe munte, pe Altopiano de Asiago; drumul cu masina pana acolo este fermecator iar Asiago este acum un oras cochet si pitoresc, plin de turisti, intr-un decor feeric de pajisti intinse si munti acoperiti cu paduri dese. La marginea orasului se afla insa un monument urias ce aminteste de bataliile crunte care s-au purtat in zona in timpul primului razboi mondial. Cand am ajuns noi, in fata imensului memorial tocmai se oficia slujba de duminica si m-au impresionat cantecele bisericesti care pareau de fapt niste cantari populare, pline de jale, incarcate de tristete, un fel de vaiet prelung de voci barbatesti.
Urmatoarea destinatie a fost Gubbio, un orasel peste care am dat din intamplare cu cativa ani in urma cand am calatorit in Toscana si care ne-a placut atat de mult incat am tot revenit, acum pentru a treia oara. Din Gubbio am plecat catre Asissi, Perugia, Montalcino si San Gimignano – unde suntem acum.
Asissi m-a impresionat – orasul in sine este un frumos orasel medieval, specific Toscanei, cu stradute inguste si intortochiate, ziduri si cladiri de piatra cu contraforti imensi si cascade de flori coborand din balcoanele ferestrelor. De pe zidurile orasului toata valea ti se asterne la picioare iar o minunata panorama iti arata pana departe livezi de maslini, vii, conace in varfuri de deal si randuri de chiparosi inalti si zvelti, cu silueta precum flacara unei lumanari. Ceea ce mi-a placut insa cel mai mult a fost Catedrala Sf. Francisc (Basilica din San Francesco). Mama imi povestea despre rezonanta si despre vibratiile locurilor si oamenilor iar aici am simtit pentru prima data pe propria piele ce inseamna o astfel de vibratie – sub altarul din catedrala de jos (sunt doua nivele si cele doua catedrale sunt suprapuse una peste cealalta) se afla mormantul Sfantului Francisc din Asissi, important loc de pelerinaj pentru crestinii de rit catolic. In acest loc, langa piatra uriasa despre care se spune ca ar fi locul de inmormantare al sfantului, am simtit foarte puternic starea de altruism si abnegatie. Pentru mine nu exista ratiune care sa poata fi la fel de puternica ca trairea inimii si lucrurile cunoscute daca nu imi sunt revelate, parca nu imi apartin pe deplin si parca am senzatia ca mintea mea nu le-a cuprins intru totul intelesul. Nu pot descrie in cuvinte ce am simtit, stiu doar ca sunt recunoscatoare pentru acel moment pretios si pentru gandul ce a urmat – care nu a fost doar „niciodata nu m-as putea ridica la inaltimea acestui nivel de renuntare de sine” ci a fost si „sunt recunoscatoare ca am trait acest sentiment revelator, sunt recunoscatoare pentru ca am simtit ce poate face si ce poate deveni un om conectat la Divinitate, plin de iubire”.
Si mai am un motiv sa iubesc aceasta catedrala: iubesc podelele de marmura din vechile biserici – sunt atat de tocite de la trecerea pasilor de-a lungul secolelor incat au devenit lucioase si fine la atingere ca pielea unui obraz, s-au transformat asemeni unui organism viu, iar daca ma aplec si le mangai, simt parca caldura din fiecare suflet care a pasit peste ele si simt intreaga greutate a istoriei care a ramas inchisa in acel spatiu precum o poveste care asteapta doar o ureche care sa aiba rabdare si sa o asculte cum isi dezvaluie secretele.
Scrisori și povești 