Azi: I did it again! Am lasat lenea sa ma cuprinda si nu am scris. In fiecare zi din saptamana aceasta am venit acasa, m-am trantit pe canapea si am vegetat in fata televizorului. Simpla idee de a face ceva ma facea sa ma simt obosita. Acum insa este dimineata, am deschis feresterele ca sa las frigul de toamna sa ma trezeasca, am pregatit un espresso tare si am inceput hotarata ziua. Voi povesti despre….iarasi…obsesia mea de a face curat si teama de dezordine si haos.
In casa copilariei mele nu aveam alimentare cu apa sau evacuare la bucatarie iar accesul la bucatarie se facea doar pe afara.
Era o chiuveta montata langa aragaz dar era acolo doar de forma – cand aveam de spalat vase o umpleam cu apa iar cand terminam scoteam dopul, apa curgea intr-o caldare iar apoi mergeam si aruncam apa in gradina, sau la gura de canal. Asta a fost in pasul doi, in pasul unul nu aveam nici macar chiuveta si spalam in ligheanul pus pe masa.
Mi-aduc aminte o dupa-amiaza insorita de vara in care am incarcat toate vasele murdare in lighean si le-am dus la cismeaua din gradina ca sa le spal. Cred ca aveam pana in 10-11 ani si mi-aduc aminte foarte clar la ce ma gandeam – imi rasunau in minte vorbele mamei, aruncate tatalui meu in timpul uneia dintre desele lor certuri: nu faci nimic, o lasi pe ea (adica eu) sa faca tot, un copil care iti strange hainele, face curat si face mancare. Vorbele ei ma ranisera foarte tare si ma facusera sa ma simt – nu vad cum a aparut senzatia, total nepotrivita – murdara, murdara si furioasa impotriva mea. In mintea mea, pe de o parte vroiam sa ii ajut prin munca mea – si uite ca tot ce facusem de fapt a fost sa ii despart si mai tare, iar pe de alta parte ceream atentie, ceream pretuire, ceream laude si uite ca obtinusem atentie, dar nu genul la care speram eu.
Inca ma doare cand ma gandesc la acel moment si inca simt clar gustul amar al vinovatie care m-a urmarit in dupa-amiaza aceea si apoi s-a cuibarit in sufletul meu pana astazi. Ma gandesc la certurile parintilor mei, ma gandesc cum mama il invinovatea pe tata pentru lipsurile noastre, pentru munca la care o condamnase, ma gandesc la tatal meu, neputincios si neadecvat si la mine – mica de tot, pierduta in mijlocul tuturor acestor „lucruri de adulti”, incapabila de a ma exprima, de a verbaliza, de a cere ceea ce aveam nevoie, furioasa pe mine, crezand ca toate sunt, cumva, din vina mea.
Iert acel copil speriat si singur si ii trimit doar dragoste. i repet inca o data ca niciuna din deciziile parintilor nu a fost vina din lui, ca este in regula sa paraseasca suferinta si sa se elibereze de toate lucrurile care il tin in loc.
Ii iert si pe parintii mei, pe mama care m-a ranit fara sa stie, deoarece ei insisi sufereau si cautau o cale de a scapa de suferinta.
Ma eliberez de sentimentul de vinovatie; renunt la a mai fi dezamagita de parintii mei – in sufletul lor, stiu acum, erau si ei doar copii speriati de ceea ce li se intampla.
A face curatenie a fost modul meu de a aduce ordine in haos, de a ii aduce impreuna pe parintii mei, de a ma face remarcata, apreciata si iubita, de a solicita atentie … gospodina perfecta nu a avut insa parte de liniste, de apreciere si de fericire nici in copilarie, nici acum, ca adult.
Este momentul sa declar cu glas tare ca ordinea exterioara nu repara ranile interioare si ca o inima indurerata si ranita ramane asa chiar daca sta intr-o camera curata luna.
Este momentul sa fac disocierea intre interior si exterior: interiorul se repara doar din interior. Sa fac curat cand sufar inseamna sa ma mint pe mine – sigur, pe moment ma simt mai bine, insa de fapt nu rezolv nimic.
De acum imi voi recunoastea durerea si dezamagirea, le voi trai, le voi privi in fata, nu le voi mai acoperi cu pamatuful si nu le voi mai ineca strigatele in zgomotul aspiratorului. Voi alege solutii reale, nu false solutii temporare. Asadar, de-acum inainte, sa lucrez in primul rand la mine si sa fac curatenie in suflet va fi mai important decat a face curatenie in dulap. Renunt de a ma mai simti vinovata pentru dezordinea din afara, ea nu reflecta starea din inima mea.
Simplu, nu? Partea buna este ca mi-au trebuit doar vreo douazeci de ani ca sa imi dau seama de toate astea.
Scrisori și povești 