Azi: Dupa multa vreme in care am evitat orice discutie cu sotul meu pentru ca imi era teama ca vom cadea inevitabil in acelasi tipar de „gaseste vinovatul”, mi-am luat inima in dinti si am deschis un subiect delicat – despartirea noastra – hotarata sa nu invinovatesc, sa formulez cu intelegere si empatie intrebarile, sa raman curioasa, sa nu judec. Contrar temerilor mele, am fost rasplatita cu cea mai frumoasa conversatie de la inceputul relatiei noastre. Nu am tipat, nu am invinovatit, iar la finalul discutiei nu am ramas cu resentimente si m-am simtit acceptata, mai inteleapta, mai castigata – ca si cum am reusit sa transmit eficient gandurile si sa ma fac inteleasa, nu doar am vorbit chiar am comunicat. A fost ca o mica si pretioasa victorie care m-a umplut de bucurie si speranta – speranta ca fac progrese, speranta ca putem fi adulti si apropiati (chiar in despartire), speranta ca putem comunica si nu doar urla jigniri unul catre celalat, speranta ca despartirea noastra – daca va veni – va fi o lectie pe care ne-o vom asuma. Speranta ca nu ne vom transforma in parintii nostri.
Scrisori și povești 