Luni, 30 octombrie 2017

Azi: momentul de a-ha! de astazi se refera la atitudinea mea cu privire la viata profesionala/ cariera prin comparatie cu viata intima, de cuplu. Nu am stiut nicicand cum sa raspund la clasica intrebare „unde te vezi peste cinci ani?”Intrebarea asta a fost cosmarul meu atat de multa vreme. Nu m-am visat nicicand asezata in spatele unui birou – femeia care face cariera si sparge tiparele – cu insistenta si disperarea din visele in care m-am vazut la bratul unui barbat misterios care imi face inima sa tresalte sau cu fiorii din visele in care m-am vazut ca mama fericita a doi, trei, patru?! copii. Am asteptat mereu sa imi demonstrez cat de incapabila sunt la locul de munca si mi-a fost frica sa incerc orice deoarece nu m-am crezut in stare de nimic.

Spre finalul liceului venise momentul sa imi aleg o facultate si cea de arhitectura – continuarea fireasca a profilului liceului la care mergeam – nu mi se parea alegerea potrivita. Nimic nu mi se parea alegerea potrivita de fapt, imi era frica pentru ca nu stiam ce vreau sa ma fac cand voi fi mare…niciodata nu am stiut si asta m-a facut sa ma simt ca o ratata. M-am rugat sa imi apara un indrumator care sa imi arate calea, iar cand asta nu a functionat, i-am intrebat pe parintii mei. Tatal meu, binevoitor, a discutat cu o cunostinta cu studii de psihologie care mi-a dat probabil cel mai adevarat si jalnic de impotent raspuns la care puteam spera: ceva in  genul ” eu nu iti pot spune ce sa faci, asta doar tu poti sti”…ok! multumesc, la asta m-am gandit si eu tanti, problema este ca nu stiu ce vreau, de aici si nedumerirea mea? Buun. Pe mama am intrebat-o timid intr-o zi, mai mult in gluma, ce sa fac pentru ca nu stiu la ce ma pricep iar mama mi-a dat un raspuns care mi-a ramas ars cu fierul rosu in minte si in suflet, pana azi: ” draga mea, tu vei fi o sotie foarte buna!”. De ce mi-a spus mama asa ceva…nu pot sa imi inchipui. Daca a vrut sa faca o gluma, din pacate si-a ales un moment foate prost. Raspunsul ei mi-a devenit un fel de biblie al carei cuvant m-am straduit sa il respect cu sfintenie – m-am aruncat nebuneste in speranta unei vieti de cuplu si de familie hiperidealizate, de la m-am asteptat sa imi umple tot golul din suflet si sa ma implineasca pe toate planurile. La locul de munca m-a urmarit permanent umbra propriei inadecvari si incompetente si mi-a fost mereu frica sa imi schimb serviciul pentru ca m-am gandit ca nimeni nu va dori sa ma angajeze, eu fiind clar necalificata (indiferent despre ce job era vorba).  Sunt o persoana capabila si responsabila, imi place la nebunie sa invat lucruri noi si ma motiveaza provocarea unei saptamani pline la  birou si promisiunea unei zile fara nicio clipa libera printre diverse sarcini – mi-a luat mult prea mult timp ca sa pot recunoaste asta fata de mine si sa o pot si exprima fata de altii. M-am condamnat singura la frustrare si la sentimentul de ratare doar pentru ca la un moment dat, cineva mi-a dat un raspuns nefericit la o intrebare formulata cu jumatate de gura. Acum las acele sentimente in trecut, le parasesc. Nu mai sunt acea fata nesigura, in cautarea disperata a unui raspuns. Imi accept valoarea si pasesc cu bucurie si recunostinta pe drumul meu, chiar daca inca il descopar, chiar daca in parte e invaluit in ceata; accept posibilitatea esecurilor, dar nu le voi permite sa ma defineasca.