Azi: Mi-a revenit pofta de gatit. Mi se pare ca ma intorc treptat catre lucrurile care altadata imi aduceau bucurie si la care am renuntat timp de multa vreme. Ma intorc insa cu o atitudine schimbata si le fac pentru mine, le fac pentru ca vreau nu pentru ca trebuie sau pentru ca am un impuls inexplicabil si incontrolabil ce pare sa vina de nicaieri.
Revin la zilele de sfarsit de saptamana cu leneveala in pat – nici nu imi aduc aminte ultima data cand am petrecut o dupa-amiza de duminica citind o carte si bucurandu-ma de linistea din casa (fara sa ma simt vinovata). Duminica trecuta am facut asta. Am inceput sa recitesc Persuasiune – pentru clubul de lectura – si m-am straduit sa savurez fiecare fraza, sa nu ma grabesc si sa las farmecele prozei lui Austen sa ma invaluie.
Nici nu mai sunt asa crispata cand stau in masina in dreapta. Ajunsesem sa pun frana si sa ma agat disperata de manerul portierei de fiecare data cand conducea sotul meu – pentru ca mi se parea ca nu pastreaza distanta, sau franeaza la limita, sau ia viraje bruste, toate fiind desigur doar in mintea mea fiindca el este un sofer foarte bun, precaut si cu multa experienta. Insa pentru mine, a-l lasa sa conduca devenise ceva foarte neplacut si asta de relativ putin timp; de-a lungul majoritatii calatoriilor noastre nu m-am simtit nicicand in pericol, doar acum, anul acesta, parca ma urcam in masina cu cel mai prost sofer si ne indreptam amandoi catre cel mai oribil accident (?!). Posibil ca, din ce in ce mai putina incredere pe care o aveam in el in alte zone ale relatiei noastre, sa se manifeste acut tocmai in acele momente in care eu nu aveam niciun control si percepeam ca viata mea era – literalmente – in mainile lui. M-am gandit, in urma discutiei noastre de zilele trecute, ca i-am negat dreptul de a plange dupa mama mea. Nu imi aduc aminte sa-l fi vazut plangand, nu-mi aduc aminte sa-l fi tinut in brate in timp ce plangeam amandoi si cred ca nu e din cauza ca nu a simtit nevoia ci din cauza ca i-am permis. M-am considerat singura cu adevarat indurerata si cu dreptul de a jeli si am uitat ca si el a pierdut un om drag, si el a trecut printr-o trauma pe care poate nu a stiut cum sa o gestioneze si ca in loc sa-i fiu alaturi i-am reprosat ca nu m-a sustinut, ca nu m-a inteles. Nu m-am gandit nicio clipa la cum se simtea el si cat de greu i-a fost si lui – altfel decat mie – dar totusi greu. Regret acum ca am fost, ca in multe alte situatii, total deconectata de nevoile celor din jur(ca tot vorbeam de empatie) si focusata doar asupra mea si ca, in acest fel, am ranit pe cineva care deja suferea.
Scrisori și povești 