Familie și acasă

Zilele trecute tatăl meu mi-a făcut cadou un carnețel foarte simpatic cu stickere de completat și de pus în jurnal.

Carnețelul se cheamă ”family”.

Pe cele 18 etichete autocolante imprimate ”acid free” citesc, scris cu caractere lucioase, lucruri precum:

 – ”what makes our house a home:…”

– ”families are forever”

– ”cherished memories: month/ day/ year”

– ”top 10 family memories:…”

– ”family vacation: places visited”

…și mă cuprinde tristețea și îmi vine să plâng.

Pentru că, pe de o parte îmi dau seama că eu mă simt ca un om fără familie, iar pe de altă parte îmi dau seama cât de multă importanță acord noțiunii de familie în viața mea.

Îmi aduc aminte de când eram în liceu și eram terorizată că nu aveam niciun plan de viitor, nicio idee și niciun vis pentru cariera mea – încă de atunci mă refugiam în speranța că, indiferent cât de neclare îmi sunt planurile mele de carieră și indiferent de la ce servici mă voi întoarce seara acasă, un lucru e sigur: mă voi întoarce la o masă de bucătarie lângă care îmi voi găsi adunați copii și soțul, că strânși în jurul mesei vom râde și ne vom povesti ziua și va fi gălăgie și va fi  zgomot și va fi haos și va fi dragoste și mâncare bună și eu mă voi simți întreagă, împlinită și vindecată. Ideea de familie devenise un refugiu, devenise un plasture pentru rănile mele vechi fiindcă mi-am închipuit pe de o parte că familia îmi va oferi dragostea și siguranța pe care părinții mei nu mi-au dat-o, iar pe de altă parte va spăla rușinea mea de a nu fi remarcabilă, de a fi…mediocră.

Pentru că de fapt, îmi dau seama că eu nu am simțit în copilărie că fac parte dintr-o familie. Așa că mă întreb ce înseamnă familia pentru mine și de ce cred că nu am avut parte de asta.

Pentru mine familia este:

 – siguranță/ iar în cazul meu am avut parte de lipsa siguranței financiare. Am auzit zilnic, în toată copilăria mea, că nu ne descurcăm, că nu avem bani, am simțit lipsurile când mă îmbrăcam cu hainele vechi ale mamei mele deoarece ne permiteam foarte rar haine noi, când nu puteam plăti fondul școlii sau al clasei, când mama trebuia să facă tot felul de exerciții de echilibristică financiară ca să ne plătim facturile și să aibă ce pune pe masă.

– mediu stabil. Am fost mereu prinsă în zona de conflict deschisă dintre părinții mei: mama care amenința că pleacă, tata care era mereu furios, eu la mijloc încercând să atrag atenția amăndurora ca să mă ia în brațe și să mă iubească – măcar pentru câteva clipe.

– afecțiune și un mediu cald în care copii să se dezvolte. Sunt convinsă că părinții mei m-au iubit, însă nu au știut să mi-o arate cum aveam eu nevoie iar eu nu am știut să cer – pentru că eram un copil și copii nu ar trebui să știe cum să ceară părinților dragostea. Ar trebui doar să o primească. Mama aplica o singură metodă când era supărata pe mine – și cred că nu și-a dat seama niciodată că asta era în cazul meu o metodă de tortură: nu mai vorbea cu mine și mă ignora compet. Era capabilă să facă asta zile în șir până clacam. Acum mi se pare evident ce îi face unui copil care și așa se simte ignorat, o activă și clar exprimată atitudine de respingere: îl face să se simtă părăsit, al nimănui, nedemn de afecțiune. De asta am și avut mereu note bune în școală: pentru că mi-am dorit să atrag atenția părinților mei, mi-am dorit să mă aprecieze, să mă laude, să mă vadă.

Dacă cele de mai sus există, familia poate exista și în lipsa ambilor părinți. Însă și după divorțul alor mei eu nu m-am simțit parte dintr-o familie alături de nici unul dintre ei, pentru că singura diferență între ei doi căsătoriți și ei doi divorțați era că nu mai trăiau împreună.

În timpul căsătoriei mele am crezut că am ajuns la acea familie ideală pe care am dorit-o: exista stabilitate financiară, exista afecțiune, exista un mediu cald și stabil – chiar dacă nu era niciun copil să se bucure de ele, chiar dacă eram doar doi. Nu e nevoie de mai mult. Doar că familia nu mi-a vindecat lipsuri, nu a umplut golul din suflet și nu a suplinit totul: sunt numai brațele care m-au susținut cât trebuia să fac eu însumi toate astea. Iar când aceste brațe nu au fost acolo, m-am descurcat și fără ele.

Și cred că familia mai înseamnă ceva: familie îți sunt acei oameni care sunt alături când ești la pământ, care te acceptă așa mediocru și ciobit, care zâmbesc cînd te văd și care sunt mereu la un telefon distanță.

Așa că am să păstrez carnețelul.

Inițial eram așa de supărată încât am vrut să îl arunc și să îi spun tatălui meu că a fost crud și că a făcut o glumă proastă. Acum însă sunt recunoscătoare pentru că un lucru așa mic a dus la gânduri așa mari și pentru că mi-am pus întrebări la care nu m-am mai gândit de mult. Pentru că mi-am dat seama că mai am de iertat și de eliberat și de acceptat. Pentru că fac noi pași spre acasă.