Shatter my heart and make room for a limitless love

Am luptat încontinuu împotriva lucrurilor care m-au făcut să sufăr, care m-au înfuriat ori care m-au făcut să mă simt neputincioasă.

Am luptat să înlătur acea parte din mine care simțea lucrurile acestea.

Să o strivesc, să o nimicesc, orice numai să nu mai simt…și a durat ceva până să îmi dau seama că toate durerile și dezamăgirile și fricile își doreau doar să trăiască, atât. Să fie privite în ochi și apoi eliberate cu dragoste. Casa lor nu era în sufletul meu, dacă au rămas, a fost pentru că eu le-am ținut acolo; și cu cât le țineam mai mult cu atât dureau mai tare:

rușinea mea de adolescentă prinsă într-un corp pe care nu-l iubea

revolta zilnică împotriva neputințelor mele, împotriva neadecvării mele, împotriva fricilor mele

frica de abandon

frica de eșec

suferința divorțului și hăul disperării ce s-a căscat flămând la picioarele mele, pregătit să mă înghită

durerea inimii mele frântă în miliarde de bucăți însângerate

rușinea de a nu fi mamă

frica că nu mă pot descurca singură – că singură nu sunt nimic,  nu însemn nimic

durerea sentimentului că nu sunt – că niciodată nu voi fi – de ajuns.

Mi-am hrănit durerile ani în șir până s-au făcut mari, atât de mari că nu mai vedeam nimic în afară de ele, se făcuseră zid între mine și mine iar eu ajunsesem un naufragiat în propriul suflet și-n propria viață, luptând în zadar să ajung acasă.

Izbăvirea a apărut când terenul era pregătit, când eu am fost pregătită să accept și mintea deschisă ca să înțeleagă. Nici măcar nu cred că apărut – era acolo. A fost dintotdeauna lângă mine. În oameni, locuri și cuvinte. În miliarde de clipe. Fiecare moment, fiecare respirație, fiecare lacrimă – o șansă.

Poate că tot ce am nevoie este lângă mine, așteptând să fie văzut, să fie înțeles și trăit, așteptând declicul – scânteia înțelegerii – cea care ridică vălul de pe ochi.

Poate că am fost pe punctul de a muri de sete lângă izvorul cu apă proaspătă.

Aș fi murit oare? Aș fi pierdut? Cât de mult sau cât de puțin mi-a lipsit ca să se întâmple asta?

Mă întreb de unde vine zbuciumul acesta din mine, de unde vine freamătul interior care mă face să mă ridic și să lupt, care uneori parcă nu mă lasă să trăiesc, care aleargă către ceva necunoscut, care tânjește după ceva de-abia zărit…ce este el? de unde vine? cine l-a lăsat în inima mea?

Unde mă duce? Încotro? Ce îmi spune și eu încă nu înțeleg?