Străin

Visez mult și visez despre tine. Visez casa copilăriei. O visez pe mama. Mă trezesc deseori speriată în noapte cu sentimentul că este cineva străin în casă. Dimineața deschid ochii cu mult înainte să sune alarma și stau nemișcată ascultându-mi respirația. Nu mă sperie singurătatea. Mă bucură  liniștea și pacea pe care le aduce. Mă bucură că poate exista. În momente tăcute ca acesta vreau să rămân, ca într-o îmbrățișare. Însă cel mai adesea fug de mine, oricând pot, oriunde pot; alteori încerc să regăsesc bucuria unor clipe trecute dar nu reușesc, nu reușesc să mă entuziasmez de lucruri care altă dată îmi dădeau sens. Cu bătăi surde la ușa inimii sper să mă regăsesc, doar că dincolo de ușă nu este nimeni. Este întuneric. Este absență.

Este o necunoscută fără chip și fără glas. Cineva născut din necesitate. Cineva a cărei treabă s-a încheiat însă care acum nu se mai poate întoarce în neființă. Cineva căreia trebuie să îi găsesc un loc și un rost. Un eu fantomatic înzestrat cu o putere înmiită. Cineva care vrea să trăiască însă nu știe pentru ce. Cineva fără trecut, fără amintiri care să doară ori să bucure. Cît din mine a supraviețuit și cît a murit? Cît va renaște si cât nu se va mai întoarce niciodată? O pătură de ceață pare să ascundă totul. Lucrurile care rămân adevărate par să se schimbe în fiecare zi.

Ți-am spus că ai devenit un străin. Poate că de fapt străinul sunt eu și după ce ars și ultimul pod asta e tot ce a rămas,  tot ce mai sunt și tot ce mai am. Și poate că așa trebuie să fie.