Lume, v-o prezint pe Tanța

Promit că aceasta va fi o postare cu final fericit, aveți puțintică răbdare cât încerc să descriu contextul.

Nu am fost un copil, un adolescent ori un tânăr adult care să aibă încredere în sine, care să-și asume riscuri ori să se răzvrătească împotriva sistemului. Am dorit aprobare, am dorit apreciere, mi-am dorit din tot sufletul să mă integrez și să aparțin.

Am fost extrem de timidă și crispată, genul de eroină din fimele și cărțile YA fan fiction Twilight care acum este prezentată ca un etalon de feminitate adolescentină: împiedicată, cu nasul în cărți, zero încredere în sine, naivă, numa’ bună să fie salvată de un flăcău vajnic, ușor stalker, ușor abuziv (însă hei, cine ține cont de asta, când flăcăul arată așa cum doar un bărbat de aproape 30 de ani care joacă rolul unui puști de 17 ani poate arăta și da, plănuiesc să scriu o postare separată despre ce e în neregulă cu asta…dar divaghez) .

Fetița asta a ascultat cea mai mare parte din viață o versiune a aceleași povești: nu sunt bună de nimic, sunt ridicolă, mă fac de râs cu ideile mele, nu merit atenție, nu merit nimic bun să mi se întâmple.

În fiecare moment în care am realizat ceva, vocea asta toxică a fost acolo ca să-mi șoptească la ureche că nu o să dureze, că ce-s cu visele astea de mărire, că stai că vezi cum ți-o iei acuși pentru că tu știi – asa cum știu eu foarte bine – că i-ai păcălit de data asta însă data viitoare clar nu-ți mai merge, pentru că ești nimic și meriți nimic. Și mi-a tăiat orice avânt și mi-a amărât orice victorie oricât de mică.

Dacă stau să mă gândesc mai bine, e de-a dreptul uimitor cum am reușit să ajung în acest loc bun al vieții mele în ciuda acestei voci și a tuturor aberațiilor veninoase pe care mi le-a turnat constant în ureche de când mă știu.

Și nu, vocea nu a rămas în trecut, în adolescență. Este bine mersi și încă lângă mine: la birou, în fiecare meeting pe care îl țin ori proiect la care particip, în fiecare moment când mă gândesc să mă avânt mai departe de ce-mi este familiar, când mă gândesc la afacerea pe care visez să o deschid de mai bine de 10 ani, când mă gândesc să îmi cumpăr casă, când mă gândesc să mă mut în altă țară (pentru că la ce sunt bune avantajele unei piețe liberalizate a muncii dacă nu mă bucur de ele) și așa mai departe.

 Și am crezut-o de fecare dată și am înlemnit mereu în loc de frica de a nu mă face de râs, de frica de nu-mi arăta mie cât de caraghioasă sunt. Și m-am ascuns și am plâns și am crezut că așa o să fie mereu pentru că atât pot, atât sunt, așa mică și fricoasă, nedemnă de atenție ori iubire.

Nu mai demult de săptămâna trecută vocea asta mi-a stricat o zi întreagă deoarece am îndrăznit să mă bucur pentru că am început să scriu și să postez din nou (Cine vrea să citească inepțiile tale? Vai, ești de-a dreptul penibilă. Treci și mărită-te și fă un copil ori ceva productiv în loc să te joci de-a marea ”creatoare de conținut”!).

Și apoi s-a întâmplat să dau peste o postare în care cineva vorbea cu sabotorul ei intern ca și cu un alter ego însă conexiunile revelatoare nu s-au făcut atunci ci puțin mai târziu când am citit despre Alternate Rebellion și Opposite to Emotion Action în contextul DBT.

Pe scurt, DBT (terapia dialectic comportamentală) este o metodă de terapie (mai multe despre DBT aici și aici) iar Alternate Rebellion și Opposite to Emotion Action sunt două dintre mecanismele sănătoase de gestionare și reglare a emoțiilor dificile folosite in DBT.

Alternate Rebellion presupune identificarea unor alternative sănătoase de a te revolta care să nu îți dăuneze ție sau celorlalți, de genul: oferă un răspuns sincer în locul celui politicos (ouch!), poartă haine care nu ți se potrivesc, vopsește-ți părul (doriți mai multe exemple, o listă gasiți aici).

Opposite to Emotion Action, presupune de a face opusul a ceea ce îți dictează emoția: dacă emoția este furie, în loc să izbucnești și să te descarci asupra ta sau a persoanei din fața ta, alege să te distanțezi sau să te distragi cu o activitate pe care o consideri relaxantă.

Ce a urmat pentru mine a fost pe principiul: definiția nebuniei e să faci același lucru și să te aștepți la rezultate diferit. Așadar, mi-am zis să încerc ceva nou pentru a liniști vocea aceasta toxică. Primul pas – să îi dau un nume, al doilea – o personalitate, al treilea și cel mai important –  să fac exact opusul a ceea ce spune ea – aka să o trimit scurt și ferm, la plimbare.

Și așa s-a născut Tanța, în toată gloria ei ridicolă.

Am ales numele pentru că sună puțin a cață și puțin a țață (ambele folosite peiorativ).

Tanța este ca ruda aceea enervantă care spune că este bine intenționată și jură că te iubește și că îți vrea doar binele dar te face să te simți mereu inadecvată – ca și cum, indiferent ce ai face, nu ești niciodată suficient de bună. Aceea pe care o ocolești la fiecare masă și eveniment în familie, care vede paiul din ochii tuturor dar nu vede ditai catargul de corabie din ochiul ei. Cea care nu are o viață proprie și de asta se distrează maxim asigurându-se că nimeni altcineva nu o va avea pe a lui. E trecută de prima tinerețe și aduce cu Peggy Bundy – mi-o și imaginez stând pe canapea și ronțăind bon bons în timp ce face harcea parcea din încrederea mea în mine (și da, sunt conștientă cât de veche e referința asta la Married with Children).

Și metoda a funcționat pentru că, după ce mi-am închipuit-o ca entitate separată (pe care am ridiculizat-o, asta e important) mi-a fost ușor să mă distanțez și să îmi dau seama că îi dau crezare deși nu are niciun argument convingător iar dovezile mă arată altfel decât mă vede ea.

Așa că, data viitoare când auzi vocea aia mică și enervantă care îți zice că nu ești destul, ori să nu te bucuri că nu meriți, încearcă să-i dai un nume și o față (zic eu – cu cât mai ridicole, cu atât mai bine) și apoi poftește-o respectuos (sau nu, alegerea ta) să-și vadă frumușel de treabă că tu ești ocupat being freaking awesome.