Am scris de multe ori despre cum m-am simțit închisă într-o cutie pentru cea mai mare parte a vieții mele. Într-o cutie făurită din așteptările mele și ale celor din jur cu privire la ce și cum trebuia să fiu. Cutie în care eu, așa cum sunt azi, nu aveam loc. Și am scris despre cum acea cutie s-a micșorat din ce în ce mai mult devenind o menghină ce mi-a rupt oasele, și am scris despre cum – după ce m-am eliberat și am luat prima gură de aer proaspăt, mi-am dat seama că nu o să mă mai intorc niciodată acolo .
Dar adevărul este că toți facem asta, eu cu siguranță asta am făcut la rândul meu: am pregătit rafturi de cutiuțe în care i-am așezat pe toți cei cunoscuți. Rânduri infinite de containere minuscule, depozitate în obscuritate, în locuri lipsite de aer, adunând praf în uitare și tăcere. Unde cei dragi se sufocă în așteptarea unor zile mai bune, a unor zile în care vom deschide capacul și vom lăsa lumina să intre. Și mi se pare că în orice relație – fie cu un partener, cu un părinte, cu un prieten ori cu propriii copii, curiozitatea descoperirii celuilat îmbogățește și vindecă, vindecă și pe cel descoperit și pe cel care descoperă .
Mi-e greu să nu îl judec pe tatăl meu, o relație care m-a rănit și m-a provocat (și încă mă provoacă) mai mult decât oricare alta. Însă în binecuvântata clipă în care mi-am dat seama că i-am făcut lui ceea ce alții îmi făceau mie, că priveam o frântură din întreg, o făptură îngrămădită într-o amărâtă de cutie, și că ceea ce mă rănea de fapt erau propriile mele așteptări – în clipa aceea am început să întrezăresc un drum spre mai bine.
Orbită de cum hotărâsem că trebuie să fie omul din fața mea, nu văzusem de fapt cum este.
Îi vedeam lipsurile, vedeam unde nu corespundea tiparului așteptărilor mele, vedeam atât de clar unde cineva colorase peste contur… etichetat, ambalat, așezat pe raft. Cât de mult mi-a luat să îmi dau seama că un om e mereu mai mult și mai mare și mai adânc decât imaginea noastră despre el. Că mereu mai ai ceva de descoperit – și cât de minunat este că e așa. Și asta nu înseamnă că trebuie să ne placă tot ce vedem, dar simt că darul și datoria noastră către ceilalți este să privim și să ascultăm, cu empatie, cu îngăduință.
Astăzi te rog să îi scoți pe cei dragi din cutie (chiar tu însăți te numeri poate printre cei care au nevoie de aer și lumină).
Lasă-i să respire, lasă-i să meargă pe drumul lor. Susține-i cât și cum poți.
Pune-le întrebări, ascultă-i când îți povestesc. Timpul și atenția noastră pot fi cele mai de preț și cele mai accesibile daruri pe care le putem oferi celorlalți. Să fim păstrătorii poveștilor celor dragi nouă. Poveștile care îi definesc, acelea pe care poate au încercat iar și iar și iar să ni le spună, pe care poate nu am avut răbdarea să le ascultăm. Să-i lăsăm să ne surprindă. Să avem încrederea că încă pot face asta.
Pentru o duminică după-amiază de casual viewing, las aici recomandarea pentru două filme ușurele dar care mie mi-au mers la suflet – sunt o femeie simplă 🙂 – despre relația tată-fiică și vulnerabilitatea acestei meserii-date-naibii de a fi tată (ambele disponibile pe Netfix) – Like Father & Fatherhood.
Scrisori și povești 