Mă simt adesea pierdută.
Uneori e un sentiment puternic, acut și devastator, precum o furtună în care toate lucrurile sunt luate pe sus, purtate departe și părăsite asemeni epavelor care rămân înfipte în dune de nisip ce altădată erau funduri de ocean. Iar alteori…alteori e ceva tăcut și greu, ca o mlaștină întunecată ce mă cuprinde încet, fără luptă. Orice formă ar lua, e o constantă a vieții mele. Un cuvânt mai potrivit ar fi rătăcită, ori poate izolată. De mine. De ceilalți.
Mă întreb adesea cum se simt acei oameni (care mie mi se par extrem de norocoși, oameni pe care îi invidiez), acei oameni binecuvântați de soartă care par să știe mereu unde le este locul pe lume, care mereu au ținta în față, care își urmează obiectivele și care știu cine sunt, ce vor, ce au nevoie. Oamenii care știu încă din gimnaziu ce facultate vor să studieze și de ce, care își știu jobul visat și care își plănuiesc nunțile și își aleg numele copiilor încă din școala primară. Oameni care nu se abat din calea despre care au decis că este a lor și care nu par își pună nicodată la îndoială alegerile. Oamenii care nu se îndoiesc de cine sunt.
Eu mă îndoiesc de multe.
Uneori mi se pare că m-am născut ca să mă îndoiesc, ca și cum orice m-ar fi luat din nimic și m-ar fi aruncat în ființă mi-a dat acest dar care se simte ca un blestem: darul de a nu fi sigură de absolut nimic. Uneori îmi permit să fiu inspirată de oameni și de planurile lor, de ambiția lor, alteori doar mă urăsc pentru că de ce nu sunt și eu așa? Uneori pare că ambiția mea există doar ca să mă chinuie. Doresc fără să știu ce.
Trebuie să dețin controlul, nu trebuie să fiu slabă, trebuie să fiu o luptătoare.
”Ești o luptătoare” – tata îmi spunea așa în copilărie, unii profesori mă încurajau uneori cu aceeași expresie. La vremea aceea țin minte că mă bucurau aceste cuvinte, mă umpleau de mândrie. Tăria pe care ei o vedeau în mine îmi dădea curaj. Dacă oamenii ăștia vedeau avatarul ăsta în mine, pesemne că el era într-adevăr acolo. Plus că, e bine să fii văzut ca luptător, nu? Un luptător este ceva de temut, este ambițios și puternic, un adversar pe care nu ai vrea să îl întâlnești pe câmpul de bătălie. Unui luptător nu îi este frică, nu se simte copleșit, nu se simte părăsit, nu se simte complet neputincios. Cu alte cuvinte, un luptător era ceea ce mi-aș fi dorit eu să devin.
Am purtat acest talisman cu mine, în ambițiile mele, în momentele mele de răzvrătire, în clipele în care vroiam să mă prăbușesc și totuși ceva dinăuntrul meu mă purta mai departe. Acest războinic pentru care viața nu putea fi niciodată prea mult de dus.
Dar cred că atunci, în trecut, copilul nu avea nevoie să i se spună că este o luptătoare și că o să răzbească. Copilul avea nevoie să audă ca are voie să nu mai poată, să îi fie teamă, să se simtă pierdut. Să fie văzut ca slab și plin de temeri și să i se permită să fie așa. Pentru că și adulții se simt pierduți. Se ascund după obișnuințe, manii și ritualuri, se ascund foarte bine în spatele altor oameni, dar în realitate, în majoritatea momentelor suntem la fel de fragili precum piciorul unui pahar din cel mai subțire cristal. Casabili. Fie că vrem să recunoaștem sau nu.
Nu sunt o luptătoare.
Nu sunt un războinic.
Sunt un pribeag, sunt un rătăcitor. Și am nevoie mai presus de orice să fiu găsită.
Sau poate că am fost găsită deja. Poate drumul care mă duce mai departe m-a găsit și mi-am făcut din el o casă. Poteca mea prăfuită, ce-i uneori îngustă, trecînd prin hățișuri rar străbătute, crengi căzute blocându-mi calea, alteori lățindu-se într-o alee netedă și luminoasă, cu marcaje mari de-o parte și de alta, uneori singuratecă, alteori întretăiată cu alte drumeaguri, însă mereu acolo, mereu sub picioarele mele. Poate asta e casa mea. Poate că nu-mi doresc alta.
Scrisori și povești 