Aș fi vrut să am curajul de a fi lângă tine când te prăbușeai, să îți fiu alături fără să îți cer să fii mai mult.
Aș vrea să fi stat lângă tine când erai fărâme și să te fi iubit fără să mă aștept să fii întreagă pentru mine ori să fii întreagă ca să te iubesc. Fără să te văd eroină…și în ruine, și destrămați în mii de fire, și învinși, suntem demni și demni de iubire.
Când te descompui în fața mea ești demn, când te zbați în neputință ești demn, când ești umbră ești demn. Nu trebuie să fii perfect ca să te iubesc, ca să stau lângă tine.
Nu trebuie să fii un erou ca să meriți dragostea mea.
Te văd.
Așa cum ești.
Te iubesc, așa cum ești. Uman, vulnerabil, suferind, învins… întreg.
Credem că suferința ne ia lucruri, credem că durerea ne ia lucruri. Drumul nostru, viața noastră, ființa noastră cu fărâma ei de divinitate, e acolo – mereu prezentă – chiar dacă nu suntem în pace, chiar dacă nu ne simțim întregi, chiar dacă suntem învinși. Gaura durerii e parte din ființa noastră divină și haosul acestei vieți nu e niciodată cu nimic mai prejos decât drumul nostru ci este parte din drumul nostru. „Drumul nostru” …Oriunde suntem noi e și el.
Să nu îți fie niciodată rușine de suferință, de eșec și de durere. Arată-mi-le, sunt aici ca să le fiu martor. Cine decide ce este eșecul? Cine decide ce putere are suferința asupra ta? Cine decide cine este eroul?
Nu am acest drept, nu am acest privilegiu.
Sunt un călător, ca și tine.
Scrisori și povești 