Spoilers: urmează limbaj licențios și multă romgleză. Înaintați cu atenție.
Am avut momente de depresie în care așteptam salvarea din exterior și cu cât ea întârzia mai mult cu atât mai tare mă adânceam în starea de rău. Ca să fie totul și mai frumos, algoritmii Meta îmi prezentau repetitiv reels-urile alea motivaționale de pe insta, cele in care femei fit trag de fiare, ori sunt îmbrăcate chic bcz they’re doing whatever fulfilled women do, în timp ce pe fundal se aude o voce de femeie care proclamă sigur și sever „no one’s coming, no one’s coming…its up to you” – în ideea că nu mai aștepta salvarea din exterior, șterge-ți lacrimile și pune mâna pe treabă…well, tanti, țin să vă zîc că când ești împrăștiat pe jos, ăsta e fix ultimul lucru pe care vrei să îl auzi. Adică serios? Chiar de asta aveam nevoie, confirmarea că îs sîngură pe chetroiu ăsta rotitor, în diareea asta de viață. Asta așa, ca echivalentul unui amouse-bouche la festinul care era starea mea de spirit.
Fast forward câteva luni mai târziu, am ajuns la concluzia că – da băi, chiar nu am nevoie de nimeni să vină să mă salveze!
Pentru că eu îs ok să aștept până curu’ meu se ridică singur de jos și trece iar la treabă.
Pentru că:
a. kktu’ se termina, nu e fără fund (insert Beavis&Butthead laugh) – am verificat, credeți-mă. Da’ nu-i cu supărare daca vreți să verificați și voi (sub supravegherea unui adult, nu faceți din astea fără plasă de siguranță și ajutor de specialitate) De asemenea, drumul fiecăruia e diferit, știu că eu sunt extrem de binecuvântată din multe puncte de vedere – chiar și așa, asta rămâne adevărat: durerea se termină, suferința are un sfârșit. Dacă simțiți că sunteți în spirala care duce doar în jos, vă rog să sunați un prieten sau – și mai bine – un terapeut.
2. am descoperit că sunt mai confortabilă decât credeam cu spleenul și angoasa existențială. Să zicem că ar fi super-puterea mea, dacă aș avea una. Pe cât îmi plac oamenii (și Doamne, cât îmi plac oamenii!), pe atât îmi place de mine și din acest motiv să stau eu cu mine, în mâzga mea de îndoială, în singurătate, nu e imposibil, nu e nimicitor. E doar al naibii de inconfortabil. Și apoi…nu există sentiment mai fain pe lume (nu o să zic better than sex, pentru că – who are we kidding, nothing is better than sex) decât să faci un duș și să te schimbi în haine curate după 7 zile de stat în aceleași pijamale acrite (yuck, I know – deal with it, you delicate flower!). Ori să speli o mașină de haine, ori să dai cu aspiratorul după săptămâni în care nu te puteai convinge să faci mai mult decât să te hrănești cu ce îți aduce glovo sau tazz și să funcționezi minim la muncă cât să nu creadă managerul că ai murit și te-au mâncat mâțele sau că ai plecat în concediu fără să îl anunți (yup, asta include și zile în care doar tragi de mouse o dată la 2 ore). Astea devin realizările cele mai faine pe anul asta: când m-am ridicat de pe canapea pentru că am ales să fac un lucru – fie și un singur lucru – pentru mine. Și doar pentru mine. Pentru că vreau. Pentru că a fost alegerea mea.
și 5. pornești întotdeauna de unde ai rămas – read that again, but allow me to femsplain. Povesteam unei prietene că citisem undeva cum că realizările noastre profesionale nu se resetează dacă facem o schimbare spre alt domeniu sau dacă luăm o pauză. Dacă tu ai fost senior pe marketing și de duci în sales (pentru că ești masochist sau ceva), când revii in marketing nu revii la 0 ci revii la nivelul de maturitate profesională de la care ai plecat (sincer, aș argumenta că e chiar mai bine, deoarece acum ai perspectiva oferită de un domeniu de activitate diferit de al tău, unde ai văzut lucrurile cu totul altfel decât le vedeai de obicei, deci ai o vedere îmbogățită, mult mai amplă). Translând, eu zic că – similar – după un episod din ăsta de self doubt, self hate, oricum îl botezăm, nu o iei de la 0. Toată munca ta cu tine te așteaptă cuminte acolo, să reiei de unde te-ai oprit. Ești tot tu, ultimul tu plin de energie și idei, și dorințe mărețe de a schimba lumea, și de a vindeca oamenii. Nu te întorci la prima cărămidă pusă acum 8 ani când ai ales să mergi la terapie și să vezi cine naiba ești tu de fapt. Nu cred că începem de la 0, nicidecum, începem de unde am rămas…și cred că asta e supercalifragilistic, frăguță-cu ciocolată-și-cu-frișcă-amestecată de minunat!
Poate avem doar nevoie să ne acordăm răgazul de a procesa și de a ne acomoda la noua noastră realitate îmbunătățită, la noul nostru sine, la conștiința noastră expandată. Unii dintre noi suntem așa obișnuiți să ne simțim înfrânți și să ne lipsească toate cele că dacă e bine, ne învârtim ca un Koi într-o căldare fiindcă nu regăsim lucrurile alea nasoale care alcătuiau până mai ieri realitatea noastră și care ne aduceau (într-un mod ciudat) siguranță. Așa că aceasta poate fi – oricât de dificillă – perioada în care digerăm tot ce am asimilat fain până acum. Și când e gata, ieșim în lume mai frumoși și mai strălucitori ca Brad Pitt, George Clooney și Keanu Reeves la un loc. Sau ca Meryl Streep – că una ca ea e suficientă să îi facă pe ăștialalți trei.
Scrisori și povești 